Nimeni nu e perfect… dar poate dacă ne străduim mai mult?

Nimeni nu e perfect… dar poate dacă ne străduim mai mult?

Autoare: Andra Stoian

Am amânat două săptămâni scrierea acestui articol. Nimic din ce îmi trecea prin minte nu era suficient de bun, nicio idee valoroasă, mă stresam gândindu-mă la cei care vor citi și vor judeca aspru lipsa mea de talent așa că tot amânam acest moment.

Zilele trecute am refăcut un mail de 1 frază de 5 ori, nicio variantă nu era suficient de bună.
În facultate, orice notă de opt sau de nouă însemna doar că nu am fost suficient de bună să iau zece.

Ani de zile am urmărit standarde nerealiste de imagine corporală și în fiecare zi, uitându-mă în oglindă, realizam că sunt departe de ele și că nu sunt suficient de bună.

La cursurile pe care le urmez îngheț atunci când trebuie să răspund sau să facem jocuri de rol de teamă că ceea ce voi zice e greșit și nu voi fi suficient de bună.

În ultimii ani încerc să accept că suficient de bun e bine, că lucrurile nu trebuie să fie perfecte pentru a fi luate în serios și apreciate, că încerc de multe ori să ating niște standarde complet nerealiste și că a încerca să faci, a greși, a încerca iarăși până reușești e mult mai valoros decât a evita și a nu-ți depăși niciodată condiția. E un drum anevoios și cu multe recidive, însă merită fiecare pas.

În cartea sa, Darurile imperfecțiunii, Brené Brown vorbește despre ce este și ce nu este perfecționismul.

Perfecționismul este:

  • „Un sistem de credințe auto-distructiv și adictiv care alimentează gândul că „Dacă arăt și -fac totul perfect, pot evita sau minimiza emoțiile dureroase de vină, judecată și rușine”.
  • Un țel care nu poate fi atins. Deoarece se referă mai mult la percepție decât la motivația internă, percepția nu poate fi controlată indiferent cât de mult timp și energie depunem în acest sens.
  • O trăsătură adictivă deoarece atunci când invariabil ajungem să experimentăm rușinea, judecata sau vina, considerăm de multe ori că e din cauza că nu suntem suficient de perfecți. În loc să punem la îndoială logica defectuoasă a perfecționismului, devenim mai antrenați în lupta noastră de a arăta și a face totul perfect.
  • O predispoziție de a simți rușine, judecată și vină care duc la a simți și mai multă rușine, judecată și vină: „Este vina mea. Mă simt așa deoarece nu sunt suficient de bun/ă”.

Perfecționismul nu este:

  • ”Dorința de excelență și nu se referă la reușite sănătoase și dezvoltare personală, ci este un mecanism de apărare.
  • Auto-protecția pe care o căutăm. Este un scut de 20 de tone pe care îl cărăm după noi, considerând că ne va proteja când, de fapt, ne împiedică să fim văzuți cu adevărat.
  • Îmbunătățire de sine. Cu adevărat, perfecționismul este despre a câștiga mereu validare. Lauda timpurie pentru reușite și performanțe a devenit un sistem de credințe periculos: „Sunt ceea ce reușesc să fac, cât de bine performez și demonstrez și ceea ce contează este cât de bine pot să îi mulțumesc pe cei din jur”.
  • Cheia către succes. Cercetările ne arată că, mai degrabă, perfecționismul împiedică reușita și este corelat cu depresia, adicția, anxietatea și oportunitățile ratate. Frica de eșec, de a face greșeli, de a nu întruni așteptările celor din jur și de a fi criticați ne țin departe de arena în care se desfășoară competiția sănătoasă și ne putem îndeplini obiectivele.
  • O modalitate de a evita rușinea ci este o funcție a acesteia.”

Pe scurt, dorința sănătoasă de a excela este despre „Cum pot să fiu mai bun, să mă îmbunătățesc?”, în timp ce perfecționismul este despre „Ce o să creadă ceilalți despre mine?”. În plus, pentru perfecționiști, chiar și atunci când apar rezultatele dorite, e foarte posibil să fie în continuare nemulțumiți sau să-și fixeze alte scopuri nerealiste sau să le compare cu alții.

Dacă încă te întrebi dacă și tu te lupți cu perfecționismul, poți începe prin a-ți adresa câteva întrebări:

  • Știu sau mi s-a spus că am standarde foarte ridicate?
  • Întâmpin dificultăți în a-mi atinge standardele?
  • Mi se întâmplă să mă simt frustrat, anxios, depresiv, furios atunci când încerc să-mi ating standardele?
  • Se întâmplă ca standardele să mă împiedice să încep/termin anumite sarcini dacă știu că nu vor fi perfecte? Mă împiedică perfecționismul să am încredere în cei din jur, să fiu spontan etc.?
  • De multe ori sarcinile care teoretic nu ar trebui să dureze mult îmi ocupă foarte mult timp?

Dacă ai răspuns da, atunci este foarte posibil ca perfecționismul să aibă un impact important în viața ta. Nu ești singură și nu e ireversibil ceea ce experimentezi.
Situații de perfecționism pot să apară în mai multe domenii ale vieții, de la școală (note), la locul de muncă (competența), în relațiile de prietenie sau de cuplu (așteptări înalte de la ceilalți), activitate fizică (excelentă sportivă), mediu de viață (ordinea și curățenia), igienă personală, dietă, imagine corporală.
Ce putem face pentru a ne îmbunătăți viața prin eliminarea credinței că vom fi buni numai atunci când vom fi perfecți?

  • Să fim atenți la gândurile de tip „totul sau nimic” – toată lumea are imperfecțiuni, cu toții facem greșeli dar nu este necesar ca acestea să anuleze tot progresul făcut.
  • Să fim atenți la modalitatea în care ne vorbim – cuvintele precum „trebuie” și auto-critica pe care atât de frecvent ni le administrăm pot fi înlocuite cu mai multă auto-compasiune, cu o voce mai blândă.
  • Să ne dăm voie să greșim – sau măcar să nu fim perfecți. Avem astfel ocazia să observăm pe termen lung că nu exista acele consecințe apocaliptice pe care ni le imaginăm noi
  • Să facem o listă cu aspectele vieții în care ne simțim buni și să o vizităm mai des.
  • Să ne permitem să simțim și frustrare și tristețe dar și speranță și bucurie – să facem loc pentru toate emoțiile și să le primim cu deschidere și curiozitate.
  • Să creem pentru noi însene un grup de persoane de încredere unde să ne putem deschide sufletul și să fim primite fără critică și judecată.
  • Să ne oprim din căutarea „echilibrului” – așa cum spune adesea psihologul Gáspár György, conceptul de echilibru poate reprezenta foarte frecvent perfecționismul sub acoperire.
  • Echilibrul înseamnă să ai balanța perfect așezată, ceea ce este imposibil în realitate.
  • Când ne simțim pregătiți, să apelăm la serviciile specializate ale unui psihoterapeut care să ne ajute să înțelegem mai bine de unde vine această nevoie de a controla și a de ne apăra, care sunt rădăcinile perfecționismului nostru (de ex. dorința de a fi apreciați și iubiți, frica de eșec, șamd) și cum putem găsi împreună perspective mai sănătoase.
  • Pentru o lectură suplimentară, un articol foarte complex care abordează multiplele fațete ale perfecționismului și modalități de a depăși dificultățile impuse de aceasta se găsește aici.

Brené Brown amintește în cărțile și discursurile sale de un citat al lui Theodore Roosevelt care a rămas cu mine și la care mă întorc adesea:

„Nu criticul este cel care contează, nu cel care stă pe margine și arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Meritul este al celui care se află în arenă; al celui care are fața murdară de praf, sudoare și sânge; al celui care greșește și ratează în mod repetat; al celui care cunoaște entuziasmul și devotamentul și care se dăruiește unei cauze care merită efortul; al celui care, în cel mai bun caz, cunoaște triumful unei mari realizări, iar în cel mai rău caz, eșuează după ce a îndrăznit ceva extraordinar […]” Brené îl completează: „Dacă ne dorim să fim curajoși și să fim în arenă, se va întâmpla uneori să ieșim șifonați. Nu există altă opțiune. Dacă vrei să fii curajos și să fii prezent în viața ta, vei avea și eșecuri. Te vei împiedica. Vei cădea. Este parte din a fi prezent în viața ta.”

Este timpul să intrăm în arenă și să ne trăim viața într-un mod asumat, curajos, vulnerabil… cu certitudine imperfect!

DistribuieFacebookTwitter

Recent Comments